Deţine 2,2%din suprafaţa agricolă a României, însă dă 4% din producţia agricolă a ţării. Producţia fermei e atât de mare încât poate asigura consumul de pâine de peste an al Clujului şi Timişoarei luate la un loc. Pământul e lucrat cu cele mai puternice tractoare din lume şi cu utilaje prototip, unicate la nivel mondial. În cei mai buni ani producţia a urcat până la 16.000 kg de porumb şi 8.100 kg de grâu la hectar.
În ciuda performanţelor economice, exploataţia agricolă „Insula Mare a Brăilei” este cunoscută românilor mai degrabă prin prisma scandalurilor politice în care a fost implicată. Aflată astăzi în administrarea controversatului om de afaceri Culiţă Tărâţă, ferma dintre cele două braţe ale Dunării scoate producţii record şi încheie afaceri cu firme din toată lumea.
Îndiguită şi desecată cu investiţii şi eforturi enorme în anii ‘60-‘70, insula prezintă două atuuri majore faţă de alte ferme. Întâi de toate este înconjurată din toate părţile de apă dulce: „Suntem binecuvântaţi. Dunărea e Nilul nostru. Nu este loc în insulă unde să nu ai acces la apă atât pentru irigaţii, cât şi pentru transport. La recoltat încărcăm producţia pe barje şi o livrăm la costuri de 10 ori mai mici decât pe uscat”, explică Lucian Buzdugan, directorul general al Insulei Mari a Brăilei.
Al doilea atu este sistemul de irigaţii. Insula Mare a Brăilei (IMB) este singurul loc din România unde din ogor răsar hidranţi cu apă proaspătă sub presiune. Uriaşul sistem de irigaţii constă dintr-o serie de „râuri artificiale” impermeabilizate cu dale de beton, prin care pe vreme secetoasă se pompează apă din Dunăre, care mai apoi curge gravitaţional către centrul insulei.
Apa este apoi preluată de nişte staţii de pompare mai mici, care o introduc sub presiune într-o uriaşă reţea subterană de tuburi de azbociment cu o lungime de 1.322 km. Conductele comunică cu suprafaţa prin hidranţi, în medie câte 4 pe fiecare hectar.
La aceşti hidranţi, în epoca socialistă erau conectate „celebrele” instalaţii de stropit din aluminiu, care au fost furate după revoluţie, ca în toate regiunile irigate ale României. În schimb, reţeaua de conducte subterane, deşi parţial a fost vandalizată, a rămas în bună măsură funcţională după ‘90.
În prezent, deşi sistemul de irigaţii funcţionează doar pe 70% din IMB, aceasta reprezintă de departe cea mai mare suprafaţă irigată din România. Pentru udare se folosesc 250 de pivoţi, instalaţii al căror braţ de stropire se învârte în jurul unui ax asemenea unei limbi de ceas gigantice, care poate atinge şi 500 de metri lungime.
Privit din aer, spectacolul ploii artificiale e copleşitor, insula părând un ceas enorm care are sute de cadrane gigantice, cu limbile îndreptate fiecare în altă direcţie şi care se învârte fiecare în ritmul ei, durata unui ciclu de rotaţie complet fiind de ordinul zilelor. Cadranele “ceasului agricol” au diferite mărimi, nuanţe şi culori, în funcţie de locul de amplasare a instalaţiilor rotative de stropit: „în lanuri de grâu, în câmpuri de soia sau porumb”.
Acolo unde cultura şi-a primit doza de ploaie artificială, culoarea plantelor este mai închisă şi mai intensă comparativ cu nuanţa mai pală a „feliei” din ogor care n-a fost încă stropită cu picături de apă din Dunăre. Deşi toate instalaţiile de irigat sunt controlate de computer, când asculţi de aproape răpăiala blândă a stropilor pe frunzele de porumb, uiţi pentru o clipă că-i doar o ploaie artificială.
sursa- recolta .eu si romania libera.
Leave a Reply